Perspectiva personală despre oameni, relații, schimbare, realitate și tratament/terapie

Nu este bine ca omul să fie singur – Geneza 2:18 este pentru mine articularea structurii psihice umane care răzbate miile de ani ale existenței umane din momentul creării lui. Oamenii sunt ființe extrem de sociale. În afara vieții sociale, izolați de ea, sunt expuși unei forme de tortură care distruge structura psihică interioară, uneori în moduri ireversibile. Concepția mea despre om este puternic influențată de ideologia iudeo-creștină în care omul este creat, alcătuit, modelat conform chipului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul, cununa creației este o extensia a divinității pe pământ. Este o ființă trihotomică: trup-suflet-spirit. Orice afecțiune asupra unei părți care îl compune afectează și pe celelalte. Iar orice lucru care se remediază în una din părțile componente ale ființei, reverberează și la celelalte două.

Experiența omului a determinat sisteme de blocaje și de protecție sau supra-protecție mascate mai mult sau mai puțin în intra-psihic. Orice direcție negativă, neproductivă, distructivă spre care se îndreaptă ființele umane este marcată de teamă, angoasa personală. Capacitatea lui de a interpreta prin prisma sistemului psihic personal facilitează manifestarea angoasei până la punctul în care este condus tocmai în afara sistemului care îi poate facilita existența, în afara relațiilor. Omul are capacitatea de a justifica și demonstra validitatea deciziilor lui, de a sta în afara relațiilor. Există în noi o capacitate de a ne auto-înșela, atât de subtilă, încât atunci când sistemul în care suntem este extrem de contra-productiv așteptărilor noastre, ne blocăm în patologii psihice care necesită foarte mult efort pentru destructurarea lor. Unele sunt ireversibile. Consider că cele ireversibile sunt cele care afectează spiritul uman. Putem justifica deciziile personale chiar dacă acestea nu facilitează laitmotivul psihicului uman care, personal cred că este nu e bine ca omul să fie singur. Alegerea retragerii, însingurării este o cale de supra-protecție atunci când sistemul personal nu mai găsește, nu mai vede alternativele constructive. Este modul în care interpretează relaționarea mai dureroasă decât retragerea.

În esența lor, oamenii sunt ființe bune. Chiar persoanele care au comis genocide și alte agresiuni asupra umanității, în esența lor, au fost cu potențial spre bine, înainte de accelerarea erorilor de interpretare relaționale care au condus la atrocități. Binele este un potențial cu care ne naștem și spre care ne putem îndrepta. Modul în care ajungem să interpretăm ceea ce se întâmplă cu noi în cadrul relațiilor experimentate ne potențează calea spre bine sau calea spre disfuncționalitate relațională. Cred că în esența lor oamenii pot fi reactivați prin paradoxul iubirii. Sloganul reprezentativ promovat de Isus iubește pe dușmanul tău, făcând astfel îngrămădești cărbuni aprinși pe capul lui stă la baza multor terapii care încearcă să faciliteze un comportament pozitiv, constructiv, prin care se urmărește restaurarea relațiilor, acolo unde există disponibilitate din partea ambilor indivizi. Pentru a reuși să nu răspunzi cu rău la rău, dinte pentru dinte este nevoie de o explorare și elaborare personală; o cunoaștere de sine sinceră coroborată cu convingerea că există în tine potențialul de a transforma situațiile prin care treci. Acest parcurs de dezvăluire personală și de reconsolidare, reinterpretare, recadrare a experiențelor necesită o așezare stabilă a identității personale. Fără a fi convins de identitatea ta umană, de valoarea pe care o ai fără a o defini prin competiție, nu se pot face prea multe progrese. Omul are capacitatea de a contribui la binele grupului social de care aparține. A pierdut din vedere partea lui de contribuție și alunecă în supra-compensări poziționale care nu fac altceva decât să îl scoată tocmai în afara cercului social de care are nevoie atât de mult. Nevoia unui copil de a fi îngrijit, crescut, susținut demonstrează constructul intra-psihic personal. În afara relațiilor, nu reușește să supraviețuiască. Omul moare atât imediat după naștere cât și mai târziu…prin izolare dacă nu are parte de susținerea socială. La rândul lui, chiar bebeluș, acesta poate contribui la binele atmosferic general necesar grupurilor sociale, în cazul de față, familia. Reacția părinților la prezența bebelușului încurajează relaționarea cu acesta. Plăcerea pe care o resimt când văd farmecul copilului, este rezultatul contribuției bebelușului. Fiecare poate contribui, chiar dacă există așa de multă diversitate în societate. Fiecare în felul lui poate susține grupul.

Problemele sunt un simptom a unei viziuni personale neadecvate, neconstructive situației dată. Problema nu este problema ci modul în care vezi problema. Cred că noi oamenii nu trebuie să ne focusăm pe problemă. Ea în sine nu există. Ce stă în spatele problemei este o optică deformată a capacității personale de a surmonta situațiile prin care trece cineva. Este o exacerbare a lipsei de capacitate de care este convins în mod inconștient persoana în cauză. O lipsă de viziune și perspectivă nouă care să se potrivească situației. Un exemplu celebru care îmi vine în minte este relatarea istorică surprinsă în Biblie despre cei 12 spioni trimiși de conducătorul Moise în țara numită atunci Canaan. 10 dintre aceștia au revenit și au relatat situația din teren. Au punctat opulența tării din punct de vedere arhitectural și agricol, dar au perceput populația țării ca fiind alcătuită din uriași, iar ei pe lângă aceștia păreau ca niște lăcuste. Vădit exagerată este comparația și relatarea acestora. Dovezile istorice, într-adevăr consemnează prezența unor oameni de statură înaltă, de până la 3 metri înălțime. Dar 1,7m raportat la 3 m nu este fidel raportului lăcustă-uriaș. Ceilalți doi au relatat că sunt înalți, țară bogată, dar „îi vom mânca”. Campania militară nu a putut fi pornită în acel an. Oamenii, populația de sclavi ieșită din Egipt, s-au descurajat încât au ales să călătorească la întâmplare prin deșertul peninsulei Sinai timp de 40 de ani până acea generația a murit în deșert. Copiii lor ar revenit în același loc, la aceeași provocare ca a părinților. Eșecul părinților în a recadra situația și a reinterpreta în mod constructiv a fost extins copiilor. De data aceasta, Unul dintre cei doi spioni din urmă cu 40 de ani trăia. Acesta a relatat că atunci când a fost trimis de Moise el a dat vești „așa cum îi spunea inima mea”. Cu alte cuvinte el nu relata realitatea, ci modul în care vedea el realitatea. Relata percepția personală. Schimbarea apare atunci când omul reușește să vadă lucrurile din perspectiva împuternicirii la care are acces pentru a depăși situația. Schimbarea apare atunci când durerea este mult prea mare și nu mai poate fi suportată. Cei mai descurajați dintre oameni, care sunt și cei mai izolați de cercurile sociale, își pun capăt zilelor. Ceilalți pornesc cu greutate în călătoria schimbării.

Nu se schimbă realitatea. Putem vorbi de o realitate a obiectelor. Care este statică. Nu se schimbă nu se alterează. Un copac, o casă, o voce, un om etc… doar există. Realitatea care ne dă bătăi de cap este cea subiectivă. De fapt singura realitate pe care o vedem. Ea ne ridică, ea ne coboară. Această realitate subiectiv percepută ne facă să ne vedem lăcuste pe lângă uriași sau să vedem provocările situaționale hrana necesară creșterii noastre. Nu este de mirare că Iosua și Caleb, cei doi spioni care au adus un raport pozitiv au reușit să intre în țara spionată, într-adevăr după 40 de ani… dar au intrat. Ei au raportat realitatea văzută de ei. Toți 12 spioni au văzut aceeași realitate dar au împărtășit conaționalilor lor două perspective total diferite. Agonia călătoriei prin puștiul vieții noastre naște în noi curajul de a înfrunta „uriașii” realităților noastre subiective. Până durerea nu este suficient de mare, nu ne schimbăm. Nu luăm în considerare suficient de mult necesitatea schimbării perspectivei, pentru a putea debloca zone ale experienței care sunt de fapt nivele superioare de viață. Există viață, dar există și un nivel superior ei, viața din abundență, așa cum preciza cel mai renumit psihoterapeut care a trăit printre noi, Isus. Această viață din abundență este dincolo de limitările percepției noastre personale. Ne putem bloca progresul existenței noastre în realitățile nostre subiective disfuncționale. Sau putem să ne luăm curajul să navigăm mai departe, în căutarea unei noi perspective care ne poate propulsa la nivelul următor, dincolo de obstacolele. Ele sunt doar obstacole, pe care psihicul nostru le traduce ca fiind probleme.

Creștinismul introduce un concept remarcabil, cel al schimbării minții

Schimbarea ne aduce în contact cu ceilalți. Începi să vorbești despre ce s-a întâmplat, ce ai văzut, ce ai gândit. Nu mai poți suporta să duci continuu povara în spate. Discuțiile prietenești încep să paveze drumul către discuțiile mai profunde cu terapeuți, consilieri, pastori, preoți, prieteni etc. Pentru că ființa umană este trihotomică, e nevoie de abordarea tuturor componentelor sale. Medicație dată de medic, psihiatru; susținere și ajutor oferit de terapeut, psiholog și nu în ultimul rând sprijin oferit de pastor, preot, capelan. Este posibil să te sprijini și să poți să te odihnești deplin pe un scaun cu două picioare, dar odihna deplină este pe unul cu trei picioare. Spun asta ca o metaforă privitor la necesitatea abordării în problematica oamenilor nu doar a trupului și psihicului prin doctori și terapeuți, ci și a spiritului acestuia.