Ultima dată când ai interacționat cu prietenul tău a fost când i-ai întors spatele ca unui trădător insensibil și egoist! Ai vrut să îl doară…dar te-a durut pe tine. Au trecut zile, poate luni și încă suferi. Ce alternativă ar exista pentru astfel de situații inevitabile….

Mai devreme sau mai târziu, fiecare ajunge să experimenteze durerea relațiilor cât și durerea pierderii relațiilor. Poate negăm durerea pierderii. Considerăm că acea persoană nici nu este demnă de atenția noastră, prin urmare nu o mai considerăm necesară comunității din care făcea parte. O evităm și etichetăm. Negăm că ar fi cauzat o durere personală. Aceasta ne face să ne simțim slabi într-o lume a celor puternici. Încercăm să o devalorizăm în ochii noștri…pentru că ne doare și ne ajută să ne simțim mai bine. Astfel atenția este distrasă de la sensibilitatea mea umană către lipsa de valoare a persoanei respective. Sensibilitatea este negată pentru că este percepută ca slăbiciune și nu ca un dat uman neutru; o unealtă existențială. Analizarea celuilalt ca fiind lipsit de valoare, mă ”ajută” să mă văd mai bine în ochii mei. Deci…am ieșit câștigător. Eu sunt bun, celălalt este rău. Bine….și cu ce ajută asta?

Comunitatea implică reguli care protejează viața acesteia. Familia, scoala, locul de muncă, cercul de prieteni reali nu cei de pe FB sunt comunități. Toate comportă reguli, legi nescrise în speranța protejării locului de care suntem ancorați si care ne face să ne simtim mai utili, valorosi. Suntem usor seduși să credem că dacă cineva respectă regulile, comunitatea devine mai prosperă. Ea devine mai liniștită, netulburată, dar nu mai puternică. Puternici devenim când depășim durerile care se ivesc și onorăm în continuare. Nu atunci când nu suntem tulburați. Iar când unul dintre noi le încalcă, teama că acea comunitate este afectată escaladează percepția. Se instaurează automat starea de alertă. Prinde trădătorul, elimină-l ca să protejezi sistemul. Iar asta este o altă lege. Dacă locul de muncă perminte eliminarea acestuia, familia….nu. Sau cel puțin nu ar trebui să solicite executarea silită a acestei legi ca prim resort de rezolvare. Ar trebui să fie ultimul… Raportul dintre numărul căsătoriilor încheiate şi cel al divorţurilor pronunţate prin hotărâre judecătorească definitivă sau pe cale administrativă, a fost de 4,4 căsătorii la un divorţ, în anul 2016. Adica aproximativ 25% din casatorii au sfârșit in divort. Sursa

Dar oare poate divorțul să protejeze comunitatea? Poate despărțirea în relații comunitare, să mă protejeze și să îmi mențină o imagine corectă despre mine și ceilalți? Ultima dată când ai interacționat cu prietenul tău a fost când i-ai întors spatele ca unui trădător insensibil și egoist! Ai vrut să îl doară…dar te-a durut pe tine. Au trecut zile, poate luni și încă suferi. Ce alternativă ar exista pentru astfel de situații inevitabile….Modul în care relaționăm până la căsătorie, determină modul in care relationam dupa casatroie cu cel pe care il iubim…că doar din iubire ne-am luat 😉 Tiparele interacțiunii relaționale sunt mai puternice decât visele interacțiunii relaționale!

Aruncă o privire în continuare.

Un tată avea doi fii. Unul din ei, cel mai mic, a vrut intr-o zi ”sa iasa în oraș” cu prietenii să exploreze viața de dincolo de comunitatea in care trăia, dincolo de limite. Nu și-a cerut moștenirea ci banii de buzunar. Nu a greșit cu nimic când a vrut să descopere noi oportunități. Numai că nu orice oportunitate este o oportunitate de dezvoltare realțională. Inabilitatea lui de a administra banii și valorile l-au transformat într-un pierzător al relațiilor și vieții. Nu a murit el, dar multe lucruri s-au stins în viața lui. Cel mai dureros a fost moartea sentimentului de comunitate. Nu mai aparținea nimănui. Era singur și izolat. Nu a încălcat regulile. A ales greșit. A prețuit mai mult distracția decât relația. Distracția fără implicarea pozitivăî a comunității de care aparții este o pierdere personală pe termen lung. Nu poți beneficia de pe urma lucrurilor experimentate singur, izolat de comunitate. Cel mai important câștig este cel „al nostru” nu „al meu”.

Fiul cel mare, a respectat selectiv regulile comunității. Într-un mod punitiv. Era convins că a nu face este mai puternic ca ceea ce poți face. Credea că regula este mai importantă ca relația. Nu a ieșit în întâmpinarea fratelui său care a făcut de râs familia. Nu a organizat petrecerea de bun venit acasă. Nu a fost dispus să impartă, incă odată, câștigul cu fratele (vițelul cel îngrășat). Nu a fost de acord să se identifice cu fratele lui. Nu a vrut nici haina nici vițelul nici inelul să îi mai revină acestuia. Prea multe reguli au fost încălcate. Așa că fratele mai mare ajunge în comunitatea lui să încalce relațiile de dragul regulilor punitive.

Paradoxal, tatăl, cel care ar fi trebuit să fie cel mai afectat de cele întâmplate este cel care inițiază cel mai mult. Scopul lui nu era expunerea celui vinovat ci recâștigarea lui. Acesta încalcă regulile de dragul relației. Nu că regulile ar fi inutile în comunitate. Ele sunt un sistem protector. Dar când regulile sunt anulate de comportamentul cuiva, spiritul de comunitate nu se restaurează prin așezarea persoanei în fața plutonului de execuție. Mai degrabă prin vulnerabilitatea asumată de a crea un pod de legătură zidit pe pilonii angajamentelor anterioare. Fiul cel mic era prețuit pentru ceea ce este și putea contribui în comunitate. Încă nu demonstrase dezonoarea, sau abilitatea lui de a răni. Eșecul lui de a contribui în comunitate a născut oportunități nemaiîntțlnite. Tatăl încalcă regulile de dragul relației. A avut sclipirea de genialitatea să vadă că reconectarea nu se face prin impunerea regulilor punitive, meritate de altfel, ci prin deschidere.

Dacă ai fost rănit și descurajat, dezamăgit de relațiile tale, nu încerca să ridici ziduri de apărare fără uși de acces. Nu fac decât să demonstreze că această comunitate cu care te identifici și pe care o definești, se bazează pe performanță și nu pe relație. Căsniciile nu se rezolvă prin separare, decâț în cazuri rare. Comunitatea se reface prin asumarea răspunderii din partea celui care a făcut rana și deschiderea celorlalți de a oferi o altă șansă. Comunitatea performantă nu reușește să conecteze oamenii între ei ci în jurul proiectelor, activităților. Dar asta  nu mai este o comunitate… ci un loc de muncă.

Casnicia  este o comunitate, atunci cand știi că ești prețios și valoros, indiferent dacă reușești sau nu sa te conformezi așteptărilor. Nu ești indiferent acestora, știind că respectarea lor protejează viața ei. Dar dacă nu reușești, pe cât ești de convins că ai rănit, pe atât ești de convins că poți reveni în ea și să fii la fel de iubit. A durut…dar ați crescut împreună. Separați…..

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •   
  •   
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •