Nu poti nega legătura căsniciei cu biserica. Căsnicia începe în biserică. Pentru cei care sfârsesc căsnicia prin divorţ, nu mai ajung la biserica ce le-a legat destinele. Notarul rezolvă chiar… Dar cum oare se pot rupe destinele??? Nu erau tocmai chiar destine?!? Iţe încurcate?!? Dar acesta nu este decât un semn al lipsei capacităţii bisericii de a insufla în proaspeţii căsătoriţi speranţa şi prezenţa abilităţilor sale de a restaura ceea ce stă să se distrugă. Nu mai vezi oameni care să caute sfatul unui preot sau pastor în privinţa căsătoriei care zdrăngăne puternic. Oare nu sunt pastori si preoţi calificaţi spititual? Oameni care să fi dovedit că lor le pasă de familie? Mă îndoiesc. Sau… poate este mesajul pe care biserica l-a transmis societăţii: ”nimic întinat şi spurcat nu va intra aici”. Biserica a vrut să îşi protejeze ”sfinţenia” prin ocolirea celor care tocmai aveau nevoie de sfinţenie. Şi astfel ajung o reminescenţă a vremurilor glorioase apuse?

Bisericile nu vor elimina păcatele din comunităţile creştine. Bisericile devin din ce în ce mai pline de păcate. Se pare că mormanul rezultat din ascunderea lor sub covor a devenit progresiv cât mai vizibil: adulter, abuzuri asupra copiilor, dependenţe, minciuni, dispreţ, bârfe ş.a.m.d Poate te întrebi cum de se poate ca în biserică, acolo unde Dumnezeu ar fi prezent, să fie aşa de mulţi oameni care îşi tulbură vieţile într-un mod aşa de profund… Dar ce este Împărăţia lui Dumnezeu despre care Iisus a vorbit aşa de mult? Şi cum se manifestă ea?… Ce legătura are asta cu familia, cu căsnicia? Simplu: Biserica este alcătuită din familii şi căsnicii care merg acolo. Biserica este afectată de calitatea căsniciei tale. Iar biserica creştină are menirea de a reflecta tocmai Împărăţia despre care vorbea Iisus. E nevoie de puţină lectură a textelor biblice, cum ar fi Evangheliile ca să vezi legătura cu acest subiect. Nu voi face asta acum şi aici.

Este cerul locul în care Dumnezeu controlează toate alegerile? Dar cum este cu grădina Eden… care era o reflecţie a atmosferei cerului?… Cerul se pare că este un loc în care alegerile slabe pot exista. Iar asta trebuie să fie adevărat din moment ce este un loc al libertăţii. (“Iar Domnul este Duhul, și acolo unde este Duhul Domnului este libertate.2 Corinteni 3:17). Lucifer a găsit o alegere slabă când era în cer şi a manifestat-o.

Într-o comunitate ”harul lui Dumnezeu oferă păcatului care locuieşte în inima omului oportunitatea de a se manifesta”.

Când trăieşti într-o comunitate în care se manifestă iubirea autentică, acceptarea şi în care iubirea necondiţionată a lui Dumnzeu este etalonul interacţiunii dintre oameni, în 100% din cazuri, păcatul cu care oamenii se luptă pe ascuns sau pe care îl dosesc va ieşi la iveală şi va fi ”pus pe masă”.

Pentru că astfel stau lucrurile, mai bine bisericile s-ar concentra să dezvolte mecanisme relaţionale şi spirituale prin care oamenii, familiile şi căsniciile care ajung să pună pe masă păcatele lor, să poată fi ajutaţi. Nu ştiu cum, dar s-a ajuns la concluzia că biserica este locul în care păcatul nu ar trebui să existe…sau cel puţin să existe în formele lui ”mărunte”, cum zic unii. Dar nu este adevărat. Dacă nu ştim cum să ne raportăm păcatului nu ştim nici cum să ne raportăm oamenilor! Oamenii sunt supuşi păcatelor sau ratărilor de scop şi ei vor veni în comunităţile bisericilor. Şi astfel pentru că nu ştim, recurgem la soluţia de a crea o cultură a legii cu scopul de a împiedica oamenii să păcătuiască. Mesajul acestei comunităţi legaliste este următorul: ”Ţine-ţi păcatul în secret. Nu îl îl fă public, pentru că nu ştiu ce să fac cu el.” La fel devine şi familia.

Fariseii vremii lui Iisus cântau acelaşi refren. Erau celebri prin frica lor de păcat. Cel mai probabil, pentru că remediu lor prim şi ultim faţă de orice manifestare a păcatului era pedeapsa. Frica de pedeapsă a dominat inimile, relaţiile, cultura şi comunităţile lor.
Pe de altă parte, Iisus intenţionat s-a însoţit de un anturaj dubios cel puţin. Printre cei care îl formau erau hoţi, colectori abuzivi de taxe, instigatori şi alţii ca ei. Iisus nu avea nicio frică faţă de dezastrul pe care oamenii puteau să şi-l facă propriilor vieţi. Chiar şi anturajul lui cel mai apropiat şi intim, cu care a stat zi de zi 3 ani, încă mai creau dezastre în jur cu o seară înainte de crucificare. (Matei 20:20-28). Dar din fericire, modul lui de a iubi oamenii şi de a-i conduce i-a împuternicit să se ridice deasupra greşelilor şi problemelor create.

Fără ajutorul Duhului Sfânt de a ne autocontrola am trăi într-o permanentă reacție reciprocă în lanț care conduce spre formarea unei comunități care ar fi marcată de putere, lupte interioare şi vină. ”Acţiunile şi atitudinile tale le activează pe ale mele iar eu nu ştiu ce să mai fac când mă provoci prin ele. Opreşte-te! Acum am să te acuz pentru ceea ce voi face în consecinţă.

Vieţile răvăşite crează un mediu toxic pentru fiecare. Aşa că trebuie să confruntăm aceste răvăşeli cu dragoste şi într-o manieră care onorează.

Motivaţia confruntării cu iubire este aducerea luminii în situaţia respectivă. Când mă duc la cineva cu un spirit de blândeţe, mă duc ca să aprind lumina pentru el. Doresc ca acea persoană să vadă. Nu am nevoie să controlez răspunsul acelei persoane. Scopul meu este să ajut acea persoană să îşi vadă răvăşeala vieţii personale pe care şi-a provocat-o şi să găsească în mine un aliat potrivit care să o ajute să depăşească acele greşeli sau păcate. Confruntarea în Împărăţia lui Dumenzeu este un proces de împuternicire a persoanei şi nu de dominare a ei. Noi furăm omului opțiunea libertății atunci când încercăm să controlăm rezultatul, pentru că îi slăbim şi îi transformăm în victime iresponsabile.

Într-o cultură a legii sau regulilor, oamenii nu doar că se așteaptă să fie pedepsiți atunci când greșesc, dar sunt şi copleșiți de rușine. Rușinea nu este doar un sentiment. Este un spirit care atacă identitatea persoanei. Aceste spirit minte pe om şi îi spune: „Tu nu doar ai ratat țintă, ci ești un ratat. Nu doar ai comis o greșeală ci ești o greșeală”. Este foarte ușor să ne uităm identitatea după ce am eșuat. Dar când cineva ne confruntă cu adevărata noastră identitate, acesta este un act de iubire ce ne va urmări mai mult timp decât o va face amprenta eşecului sau consecinţei. Putem astfel să ne ridicăm deasupra ruşinii şi fricii care ne paralizează. Putem să ne redobândim gândirea clară cât şi relaţiile cu oamenii şi cu Dumnezeu.

Confruntarea este un proces de exercitare intenționată a unei presiuni în viața cuiva cu scopul de a expune zonele oarbe şi distruse. Nu vei putea să iei decizii mai bune sau să creezi un rezultat diferit până nu ajungi să cunoşti ceea ce este greşit. (Isaia 1:18) spune clar: «Veniți acum să ne judecăm. Deși păcatele voastre sunt ca o haină de culoarea roșu-aprins, ele se vor face albe ca zăpada. Deși sunt roșu-închis, ele se vor face ca lâna. Cu alte cuvinte, chiar dacă păcatele voastre sunt expuse peste tot, Dumnezeu spune: ”putem împreună să facem ceva cu privire la ele.” Mai important, spune să venim să ne judecăm împreună cu El; să evaluăm împreună cu El. Intenţia inimii lui Dumnezeu esta ca să venim. Ne invită să privim împreună ca ceva pentru a-l îndrepta.

Spread the love
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •   
  •   
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •